Triatlon No Stress Olimp septembrie 2012

De ceva timp ma tot gandesc sa astern ceva ganduri in scris despre experienta triatlonului din aceasta toamna. Gandul cu care am pornit la drum cand mi-am propus sa particip a fost : "trebuie sa incerc si eu ! , trebuie sa vad daca voi rezista !". Acesta dorinta s-a nascut in mine de anul trecut cand am citit blogul lui Dumitrel Marius, care a asternut frumos pe blog experienta avuta la Triatlon Challange Mamaia. 

In continuare imi propun sa prezint pasii ce au fost facuti de la aparitia dorintei de participare pana la participarea propriu zisa.

La momentul in care mi-a aparut aceast gand ca as putea si eu sa particip la triatlon, nu aveam nici cea mai mica impresie ce presupune un astfel de concurs...puteam sa alerg 5km, puteam sa merg 20km pe bicicleta...dar nu inotasem in viata mea 500m desi sunt constantean ( surprinzator ,nu? :D ).

Antrenamentele le-am inceput in primavara cand alaturi de colegii mei de facultate Sofron Laurentiu si Amaximoaie Stefan am alergat ceva ture de Mamaia...apoi au urmat turele cu bicicleta, primii 20km au fost facuti cu o bicicleta de inchiriat (surprinzator ,nu? - cand ai dorinta sa faci ceva, poti sa faci acel lucru cu aproape orice ai la dispozitie). Au urmat cateva ture pe bicicleta de sosea in general 20-30km.

Imi aduc aminte perfect ziua cand am vrut sa combinam bicicleta si alergatul....era o zi urata de iunie, sesiunea batea la usa, cerul era inorat, batea vantul, am dat doua ture de Mamaia impreuna cu Laurentiu...ne-am lasat bicicletele si ne-am apucat sa alergam...dupa mai putin de 2km corpul meu nefiind obisnuit cu astfel de schimbari de efort a inceput sa imi dea semnale, o mica durere de stomac, o mica durere de splina, parca simteam fiecare pas care il faceam...nu dupa mult timp ne-am oprit deoarece am simtit ca nu trebuie sa fortam. 

Dupa o asa tentativa esuata, m-am gandit ca triatlonul cu siguranta nu este de mine, avand in vedere ca trebuie sa inot 750m...oarecum renuntasem la dorinta mea, dar ambitia colegului meu Laurentiu mi-a fost de foarte mare ajutor, cat si fiecare tura cu bicicleta la care am iesit. Stau si ma gandesc ca asa este si in viata, sunt momente in care dupa ce in mintea noastra se naste un gand frumos, un tel, un vis, acesta incepe sa fie doborat de inceputurile slabe, de lipsa de incredere in propria persoana...DAAR pentru asta sunt prietenii, acei oameni care vad un pontential in tine, care sunt dispusi sa te incurajeze, sa te ajute cu resurse ( sa iti imprumute bicicleta lor XC iar ei sa mearga cu una de 24'' pe langa tine), chiar sa iti dea un sut in fund daca nu vei duce la bun sfarsit ceea ce ti-ai propus. 

Dupa aproape 3 saptamani de lipsa de activitate (cat timp m-am activat cu licenta) am zis ca este timpul sa reluam "miscarea"...zis si facut , dar pentru a participa la un triatlon nu este necesar doar sa faci "miscare"... intre timp m-am decis sa participam la triatlonul de la Olimp, unde spre bucuria mea am aflat ca vom avea de inotat 500m in loc de 750, daaar ca aceasta proba se va tine in mare, iar traseul de bicicleta va avea loc pe drum "off road" (alt lucru care m-a speriat initial), si alergarea pe nisip.

Intr-un final iata-ne ajunsi si in saptamana cea mare...am facut un prim antrenament in care am combinat toate probele, la care tind sa cred ca am inotat doar vreo 250m, iar dupa acest antrenament am mers la un party unde am mancat ceva pizza, am stat pana mai tarziu, iar toate acestea cumulate cu oboseala mi-au provocat o stare extrem de rea ( sa nu intru in amanunte ). Aceasta chiar mi-a afectat starea de spirit si entuziasmul cu privire la triatlon, chiar m-am inscris cu rezerve la concurs, avand dubii daca voi putea participa sau nu. Ce am invatat eu din aceasta intamplare este faptul ca pentru un concurs trebuie sa ai o anumita conduita, sa ai un anume stil de viata, sa ai ordine in orele de somn, ordine in hrana, ordine in ganduri...

A sosit si ziua concursului, cu emotii am urcat bicicletele pe masina, inca nu imi venea sa cred ca se intampla... ne-am luat numerele de concurs am aruncat un ochi aspura traseului de inot , care de pe nisip nu se vedea cat este de lung....Ne-am aliniat la start, fiecare cauta sa fie intr-o pozitie cat mai avantajoasa in apa....3..2....1....START...un sunet care nu il pot uita, sunetul produs de inotatori...primii 200m au fost ok, am ajuns in dreptul primei balize iar acolo aud pe cineva "Domle chiar a trebuit sa comadati si valuri?"....cand am vazut cat mai este pana la urmatoarea baliza am zis ca nu este posibil...mi-am zis: "macar sa ajung pana acolo si la intoarcere poate ma ajut de valuri"...ajuns acolo, am inceput sa inot spre mal...dar cu stupoare mi-am adus aminte ca valurile nu fac altceva decat sa te opreasca din cursa spre mal, iar in acest timp tot felu de ganduri prin minte, mi-am adus aminte de tragica intamplare a verisorului meu care cu o luna in urma s-a inecat in mare...dorinta mea era sa ies mai repede din apa, stiind ca ma asteapta bicicleta pe mal. Cum am iesit din apa am alergat mai mult de bucurie spre bicicleta..nici nu am apucat sa imi pun tricoul pe mine si am inceput sa fac ce pot mai bine...sa pedalez. Am depasit ceva persoane in traseu, dar mai vedeam din cand in cand pe cate cineva in stanga dreapta care aveau pana...si uite asa si la aceasta proba am fost nevoit sa zic "Doamne te rog ajuta-ma macar sa termin proba de bicla fara pana". Dupa jumatate de ora am ajuns cu bine la poarta, am inceput alergarea, dar la  3km gleznele mele au inceput sa resimta alergarea pe nisip...singuru lucru care il mai aveam in minte era poarta de final...am strans din dinti am alergat...iar pe ultimii 50m am fost depasit de un concurent....grozav sentiment ! oricum faptul ca am terminat cursa a reprezentat pentru mine inca o provocare taiata de pe "to do list"...  Am inteles ca o cursa de triatlon este foarte asemanatoare cu viata de zi cu zi....inotul il aseman cu perioada de adolescenta cand esti purtat de val dintr-o parte in alta....cand nu stii ce sa mai crezi , cand simti ca nu mai scapi din perioada aia...apoi bicicleta este perioada tineretii cand simti ca esti indestructibil si acolo esti dispus sa faci orice pentru indeplinirea propriului scop (chiar daca asta inseamna sa nu te opresti pe margine si sa ajuti pe cineva sa isi faca pana), si apoi realizezi ca poate ar trebui sa o lasi mai usor, ca mai ai si de ...alergat...alergatul fiind varsta in care tot ce conteaza este sa ajungi la capat..si sa ajungi asa cum trebuie, si acolo unde ti-ai propus, si anume acolo unde ti-ai propus timid la inceput sa ajungi. Ce este interesant in aceasta cursa este faptul ca oricand poti sa cedezi din aceassta cursa din vointa proprie, din neatentie ...dar la fel de bine poti fii oprit din cursa vietii de catre Dumnezeu la fel cum s-a intamplat si cu verisorul meu de 14 ani. Cine s-ar fi gandit ca o simpla baie in mare poate avea urmari de neimaginat?...

La finalul acestei postari stau si ma intreb, si va las si voua aceiasi intrebare : EU CATRE CE ALEG SA ALERG ? 

                  "Alerg spre tinta, penetru premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu, in Hristos Iisus"